Nu știu în ce moment am devenit mamă sau dacă am devenit
încă. Mimez grija uneia, acțiunile ei, îmi caut puiul cu privirea clipă de
clipă, dar nu știu dacă așa ar trebui să fie o mamă. Îmi amintesc prima vizită
la medic - un an cel puțin interesat,
ne
spusese el. Capul mi se învârtea, nu mai reușisem să înghit ceva de zile
întregi, fericirea incredibilă de a avea o viață înăuntru era mai degrabă o
teamă cumplită și o luptă pentru supraviețuire. Avea numai 2,5 cm și i-am
ascultat pulsul la ecograf. Nu simțeam că-i real, era doar un concept, un sunet
la un aparat. A rămas așa pentru următoarele opt luni când a început să-mi
vorbească
: să se
liniștească când mă linișteam, să-și schimbe poziția când mi-o schimbam și eu,
să se întindă și să sughită. O așteptam fără să mi-o închipui în vreun fel.
Dezbăteam numele cu tati, era Iulia pentru el, Ela sau Eva pentru mine, când ea
a pus capăt discuțiilor spunându-mi într-o dimineață fără echivoc: Eu sunt
Sofia. N-am putut să o contrazic.
De-a lungul timpului motivația pentru a avea un copil s-a
schimbat și s-a transformat de mai multe ori. Știu acum să-mi analizez nevoile,
să le transcend și fără a le îndeplini
Avea un alt
plan despre cum o să vină ea pe lume, cu totul natural, fără anestezii, tăieturi
sau programări. Ne-am sincronizat și am înfruntat sistemul cezarienelor pentru
a o lăsa să se manifeste în această lume din prima clipă așa cum era: un copil
liber, un om liber.
Mi-a
redefinit reperele, toleranța, filozofia de viață. Nu mai este timp pentru
tânjeală. Nu mai este un mâine când voi renunța la zahăr, când mă voi
disciplina, când îmi voi pune ordine în gânduri și teorii. Acum este tot ce
avem. Eu și ea suntem partenere pentru o viață. Acum sunt tot ceea ce pot fi, încerc
să-mi exprim potențialul și să-mi ating maximul. Pentru că acum ea are nevoie
de mine. Nu de cuvinte. Nici de promisiuni. Are nevoie să fiu, pentru ca ea să
fie tot ceea ce poate fi. Noi două, pe acest drum, cu îngăduință și respect una
față de cealaltă.
În prima
săptămână după naștere încă mi-era greu să înțeleg că această ființă mică, absolut
perfectă, trăise nouă luni în mine și acum era afară privind cu un botic curios
viața. Inima mea era legata de-a ei. Dincolo de cuvinte bat și acum la unison.
Credința mută care mă guvernează este că nu pot bate una fără cealaltă. Mi se
oprește respirația la gândul că ceva nu-i în regulă cu ea. Mi-e dor de ea când
este în camera alăturată. Se luminează camera când zâmbește și lacrimi de
bucurie mă inundă.
În aproape
trei luni mi-a arătat că rolul de părinte este unul pe care trebuie să-l
accepți cu umilință. Un rol pe care-l trebuie să-l joci clipă de clipă. Măsura
reușitei este dată de locul pe care îl creezi acestui om mic lângă tine. Fără
să-l limitezi la ceea ce știi, fără să-l constrângi să meargă pe drumuri
bătătorite, să-l sprijini să exploreze partea lui de lume.
hgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjghgkfvhghg kjghjhghghg hjgjhghggjg